INCDA Fundulea

aniversare 50 ani

Câteva din rezultate: ameliorare şi genetică

Rezultatele unei activităţi de cercetare de cinci decenii nu pot fi rezumate în câteva pagini. De aceea, această prezentare nu are pretenţia de a fi completă şi poate va lăsa pe nedrept în afara prezentării unele rezultate importante.
Una din activităţile definitorii ale Institutului de la Fundulea a fost de la început ameliorarea plantelor. Principalele rezultate obţinute în programele de ameliorare desfăşurate la Fundulea la principalele culturi de câmp sunt prezentate în continuare.

La grâu, din 1958 Institutul a organizat testarea unor soiuri noi importate din fosta U.R.S.S., S.U.A., Italia, Austria, Bulgaria etc. şi introducerea în producţie a celor mai valoroase dintre ele, care s-au dovedit superioare vechilor soiuri româneşti. Ca urmare, aceste soiuri vechi româneşti au ajuns să fie aproape eliminate din cultură, ocupând doar circa 2% din suprafaţa cultivată cu grâu. În paralel au fost iniţiate lucrări de ameliorare, concomitent cu selecţia în materialul de ameliorare preluat de la I.C.A.R., astfel încât, în perioada 1971-1995 au fost omologate şi introduse în producţie 15 soiuri nou create la I.C.C.P.T. ­Fundulea.
Primele soiuri care s-au răspândit pe suprafeţe mai mari (peste 200.000 ha) au fost soiurile Dacia, Iulia, Ceres şi Fundulea 29. Aceste soiuri s-au impus prin capacitatea de producţie şi adaptabilitate la condiţiile de mediu specifice din ţara noastră şi au eliminat rapid soiurile străine, ajungând să fie cultivate în 1977 pe mai mult de 50% din întreaga suprafaţă cultivată cu grâu în ţară.

Un moment important în istoria ameliorării grâului în România l-a reprezentat crearea soiurilor semipitice de grâu de toamnă adaptate condiţiilor pedoclimatice ale ţării, prin introducerea în materialul de ameliorare a genelor pentru reducerea taliei provenite de la soiul japonez Norin 10. Aceste gene contribuiseră la declanşarea „revoluţiei verzi” în ţările cultivatoare de grâu de primăvară, dar utilizarea lor în ameliorarea grâului de toamnă s-a dovedit mai dificilă, programele de ameliorare a grâului din România numărându-se printre primele din lume care au obţinut realizări în crearea şi introducerea rapidă în producţie a unor soiuri de grâu de toamnă semipitice, cu rezistenţă superioară la iernare şi secetă.
Soiurile semipitice purtătoare ale genei Rht1, create la Fundulea, Lovrin şi Turda, s-au dovedit a prezenta o superioritate clară în multe zone ale ţării, astfel încât ele s-au răspândit, ocupând în anul 1990/1991 circa 68% din suprafaţa cultivată cu grâu. Introducerea genelor pentru reducerea taliei a fost unul din elementele care au contribuit la realizarea unui progres genetic important în privinţa productivităţii, estimat la 60 kg/ha/an pentru perioada 1965-1982 şi la 1,1% pe an în perioada 1961-1987. Este de subliniat faptul că progresul genetic pentru capacitatea de producţie realizat în România în această perioadă a fost similar cu cel realizat în ţări cu mare tradiţie în ameliorarea grâului.
Dintre soiurile semipitice create la Fundulea cea mai mare răspândire (peste 10% din suprafaţa de grâu) au avut-o succesiv soiurile Fundulea 133, Flamura 80, Fundulea 4, Flamura 85 şi Dropia, iar după anul 1995 au fost înregistrate şi introduse în producţie noi soiuri valoroase de grâu de toamnă ca: Ardeal 1, Boema, Delabrad, Faur, Glosa, Gruia etc., aflate în prezent în curs de extindere.
Datorită lucrărilor de ameliorare desfăşurate la Fundulea, a crescut diversitatea sortimentului de soiuri de grâu cultivat în ţară, ceea ce reduce vulnerabilitatea genetică a culturii, contribuind la stabilitatea recoltelor. Perfecţionarea continuă a metodelor de testare a reacţiei la boli a materialului de ameliorare a permis obţinerea unui progres semnificativ în privinţa rezistenţei la boli a soiurilor de grâu lansate de Institutul de la Fundulea.
După ce în deceniile anterioare România cultivase pe suprafeţe foarte mari soiuri de grâu străine, datorită progreselor realizate de programele de ameliorare din ţară, unele soiuri româneşti de grâu, care au dovedit o largă adaptabilitate ecologică, au fost introduse în agricultura altor ţări. Astfel, de exemplu, soiul Fundulea 29 care, situându-se pe primele locuri în experienţele internaţionale organizate de Universitatea din Nebraska, a fost înregistrat pentru cultivare în Canada. De asemenea, soiul Fatima 2, creat în colaborare cu Institutul din Martonvasar, a fost înregistrat în Ungaria, iar soiul Flamura 85 a fost introdus în cultură în Turcia, fiind apreciat pentru calitatea sa superioară de panificaţie. Recent, soiul Glosa a fost înregistrat în Ungaria sub numele de Khungloria.
Au fost create şi omologate primele soiuri semipitice de grâu durumde toamnă Topaz şi Rodur care, deşi nu s-au răspândit pe suprafeţe mari, deschid perspectiva producerii în România a unei materii prime de calitate pentru fabricarea pastelor făinoase. În anul 1996 a fost înregistrat un nou soi de grâu durum de toamnă, Pandur, cu rezistenţă mai bună la iernare, iar ulterior soiurile Condurum şi Grandur, superioare soiurilor anterioare.

În anul 1971 s-a iniţiat la I.C.C.P.T. Fundulea programul de ameliorare la specia triticale, specie creată de om, iar în anul 1984 este înregistrat primul soi la această specie, TF2, care a inagurat introducerea în cultură în România a speciei triticale, specie cu potenţial productiv şi de adaptabilitate superior altor cereale, îndeosebi în zona colinară cu soluri cu pH scăzut, slab fertile. În continuare, au fost înregistrate soiurile Plai (1992) şi Colina (1993), soiuiri care au reprezentat un progres în ameliorarea potenţialului de producţie, dar mai ales pentru umplerea boabelor, o caracteristică deficitară a acestei specii la iniţierea programului de ameliorare. O etapă importantă în ameliorarea la triticale a constituit-o introducerea în germoplasma autohtonă de triticale a genelor de reducere a taliei, Rht1 (transferată de la grâu) şi Hl(transferată de la secară), care au permis crearea de soiuri intensive de triticale româneşti capabile să fie cultivate cu eficienţă economică ridicată nu numai pe solurile podzolice acide, dar şi pe solurile cu fertilitate ridicată din zona de câmpie. Astfel de soiuri sunt Titan (1998), Trilstar (2001), Stil (2003), Gorun (2005) şi Haiduc (2006). Progresul genetic pentru producţia de boabe, estimat de la înregistrarea primului soi TF2 (în 1984) până în prezent, a fost de 60 kg/ha/an sau de 1,06% pe ha/an, spor genetic similar cu cele realizate în programele cele mai importante din lume (CIMMYT - Mexic şi Polonia).

Realizările obţinute în programul de ameliorare de la I.N.C.D.A. Fundulea s-au dovedit a fi competive cu cele înregistrate în cadrul altor programe din lume, fapt demonstrat prin îngregistrarea soiului Titan în Canada, Franţa şi Ungaria şi a liniei Decor în S.U.A. Ca urmare a realizărilor obţinute în ameliorare, mai ales în ultima perioadă de timp, triticale este în prezent o cultură în plină extindere în producţie în România, fiind o posibilitate de creştere a producţiei totale de cereale, dar şi de diversificare a destinaţiilor de utilizare (furajarea animalelor, industria alcoolului, biocarburanţi etc.).

La orz, după lansarea în anul 1968 a soiului Intensiv, care aducea o îmbunătăţire evidentă a rezistenţei la ger şi cădere faţă de soiul Cenad 345, un moment de răscruce în ameliorarea şi cultivarea acestei plante în România l-a reprezentat soiul Miraj, omologat în 1974. Soiul Miraj este primul reprezentant al unui nou tip de plantă, cu talie redusă şi uniformitate crescută a fraţilor fertili, ceea ce i-a conferit un potenţial de producţie foarte ridicat şi rezistenţă la cădere îmbunătăţită. Generalizarea în numai 5 ani de la omologare a acestui soi pe întreaga suprafaţă cultivată cu orz a reprezentat o contribuţie remarcabilă la creşterea producţiei agricole. În acelaşi timp, soiul Miraj a fost cultivat pe suprafeţe mari în ţări ca Bulgaria şi Turcia. Soiurile Productiv (omologat în 1981) şi Precoce (omologat în 1986) au reprezentat noi progrese în privinţa adaptabilităţii şi precocităţii sau a mărimii boabelor. S-a estimat că, la nivelul etapei marcate prin crearea, introducerea şi extinderea în cultură a soiului Precoce, la orzul de toamnă s-a înregistrat un spor al capacităţii de producţie de 38-45%, o devansare a momentului înspicării cu 16-22 zile şi o recoltare mai timpurie cu 11-15 zile, comparativ cu posibilităţile pe care le oferea vechiul soi Cenad 345. Soiurile de creaţie mai recentă, înregistrate după anul 1990 (Adi şi Dana, în 1993, Mădălin, în 1994, Orizont, în 1996, Andrei şi Compact, în 1998, Regal, în 2000, Liliana, în 2003 şi Premier, în 2004), au marcat în continuare progrese genetice, în special sub aspectul stabilităţii recoltelor, ca efect al îmbunătăţirii rezistenţei la principalii factori nefavorabili de mediu (stres hidric şi termic).

În aceeaşi perioadă au fost obţinute primele soiuri româneşti de orzoaică de toamnă Azuga (omologat în 1973), Victoria (omologat în 1977) şi Griviţa (omologat în 1981), Laura (înregistrat în 1992), Dana (înregistrat în 1993), Andra (îregistrat în 1994), soiuri care au deschis noi posibilităţi de obţinere în ţara noastră a unei materii prime de calitate pentru fabricarea berei.

Lucrările de ameliorarea orezului au început la I.N.C.D.A. Fundulea la Centrul Experimental pentru Cultura Orezului de la Chirnogi în anul 1961 şi au fost orientate în direcţia creării de soiuri care să întrunească principalele caracteristici agronomice, necesare pentru condiţiile specifice României.
Prin lucrări de hibridare şi prin selecţie individuală repetată, au fost obţinute primele soiuri de orez: Sidef (omologat în 1975) şi Ariana (omologat în 1984). Cele două soiuri au reprezentat un progres semnificativ în privinţa reducerii perioadei de vegetaţie, fiind mai precoce cu peste 10 zile faţă de soiul Krasnodar 424, soi ce se cultiva cu o pondere de peste 90% din suprafaţa cultivată cu orez, în acea perioadă. Soiurile Sidef şi Ariana, împreună cu alte soiuri de orez create ulterior (Diamant, omologat în 1984, şi Cristal, omologat în 1988), au condus la diversificarea sortimentului soiurilor cultivate şi la reducerea ponderii soiurilor străine de la cca 90% în 1980 la cca 40% în 1987.

Începând cu anul 1990, prin diversificarea metodelor de ameliorare, prin tratamente cu diferiţi agenţi mutageni, fizici şi chimici, s-au obţinut mutante cu talie scurtă, precoce, productive, cu un conţinut bogat în proteine şi redus în amidon, precum şi calităţi culinare deosebite. Astfel, au fost create soiurile Olteniţa, obţinut prin metoda mutaţiilor induse (omologat în 1991), precum şi soiurile: Speranţa (1994), Dunărea (1998), iar mai recent, Elida (2001), Zefir (2003) şi Magic, al doilea soi obţinut prin mutageneză, înregistrat în anul 2005.
In prezent, programul de ameliorarea orezului de la I.N.C.D.A. Fundulea este orientat spre crearea unor soiuri capabile să facă faţă concurenţei soiurilor străine şi orezului provenit din import.

La porumb, încă din primii ani de existenţă, Institutul a adus o contribuţie esenţială la identificarea celor mai buni hibrizi dubli străini şi la organizarea sistemului de producere de sămânţă hibridă. Paralel, s-au desfăşurat lucrări de creare a primilor hibrizi autohtoni, astfel încât în anul 1962 au fost omologaţi hibrizii sorto-lineali HSL 196 şi HSL 213, care finalizau lucrările îndelungate efectuate de Vladimir Moşneagă la I.C.A.R. în domeniul consangvinizării, ca şi primul hibrid dublu - HD 208, realizat în colaborare I.C.C.P.T. Fundulea şi S.C.A. Turda; în anul 1963 a fost omologat un al doilea hibrid dublu cu rezonanţă în practica agricolă, HD 405. Pe aceasta bază, s-a putut generaliza în România cultivarea porumbului dublu hibrid într-o perioadă de numai şapte ani, ceea ce situează ţara noastră printre ţările care au realizat foarte rapid trecerea de la folosirea soiurilor cu polenizare liberă şi a populaţiilor locale la hibrizii între linii consangvinizate.
Dacă hibrizii dubli străini asigurau un spor de 31-34% faţă de soiurile cu polenizare liberă, primii hibrizi dubli creaţi în ţară în anii 1962-1963 au depăşit pe cei mai buni hibrizi străini cu circa 3%, iar următoarea serie de hibrizi lansaţi în perioada 1968-1970 (printre care HD 98, HD 220, HD 225, HD 305, primul hibrid triliniar HT 310 şi primul hibrid simplu, HS 330) au asigurat o nouă creştere de circa 3% faţă de hibrizii creaţi anterior.
Diversificarea materialului iniţial folosit în crearea liniilor consangvinizate, prin includerea alături de soiurile şi populaţiile locale a unor genotipuri din alte zone ale lumii şi a unor materiale cu infuzii de gene de la specii înrudite, ca şi perfecţionarea continuă a metodelor de ameliorare, au permis realizarea unui progres continuu în privinţa capacităţii de producţie şi adaptabilităţii la hibrizii creaţi în etapele următoare.
Astfel, hibrizii creaţi în perioada 1971-1980, perioadă marcată de extinderea în cultură a hibrizilor simpli între linii consangvinizate, au depăşit hibrizii creaţi anterior cu 13-14%, iar hibrizii creaţi între 1981 şi 1985 au asigurat un nou spor de încă 3-4%. Concomitent, au fost ameliorate şi alte însuşiri importante, printre care un loc deosebit îl ocupă rezistenţa la frângere, la cădere, la secetă şi la arşiţă şi diversificarea calităţii boabelor.
În total, în perioada 1962-1990 au fost omologaţi şi introduşi în producţie 36 hibrizi dubli şi hibrizi simpli de porumb creaţi la I.C.C.P.T. Fundulea. Dintre aceştia, un impact deosebit pentru producţia de porumb l-au avut hibrizii HD 208 (1962), HD 405 (1963), HD 310, HS 330, HD 220 (1968), HS 225 (1969), HS 230 şi HD 211 (1975), F 308, F 412 (1978), F 102 (1980), F 420 (1982), F 320 şi F 378 (1985), F 418 (1987), F 322, F 365, F 376 (1990). Progresul genetic realizat în perioada 1963-1986 la porumb în privinţa producţiei a fost estimat a fi cuprins între 63 kg/ha/an în cultură neirigată şi 146 kg/ha/an în cultură irigată.

După 1990 au fost înregistraţi alţi 46 hibrizi noi de porumb româneşti, plus încă 4 hibrizi creaţi în colaborare cu companii străine de ameliorare. Dintre hibrizii recent omologaţi s-au impus deja în producţie hibrizii cu mare capacitate de producţie şi adaptabilitate superioară la condiţiile pedoclimatice ale diferitelor zone ale ţării, cum sunt Rapid, Vultur, Dacic, Robust (1991), Şoim, Rival, Cocor (1992), Danubiu (Danubian), Olt, Progres, Octavian, Rubin (1993), Orizont, Opal, Ovidiu, Safir (1994), Rapsodia (1995), Granit (Fundulea 540), Pandur (1996), Campion, Fulger, Neptun, Partizan (1998), Oituz, Paltin, Milcov (1999), Panciu (2000), Star (Palatin), Premier (2001), Generos, Olimp (Olimpiu) (2002), Brateş (2003), Fundulea 475M (2004), Fundulea 425M (2006).
O menţiune deosebită trebuie făcută pentru hibrizii timpurii toleranţi la arşiţă şi helmintosporioză, destinaţi culturilor succesive după recoltarea cerealelor păioase (HS 93, HS 97, Fundulea 102, Fundulea 98, Ciclon şi Cristal), pentru hibrizii bogaţi în lizină, cu valoare nutritivă ridicată (Lizin 250, HS 335, Fundulea 345L), pentru hibrizii de porumb zaharat (Galben de Fundulea şi Delicios, Desert, Diamant, Savuros, Dacia şi Gina) şi de porumb pentru floricele (HSF 1, HSF 620, Fundulea 625, Perlat 624, Excelent). Datorită progresului genetic continuu, hibrizii româneşti de porumb au adus o contribuţie esenţială la producţia de porumb a ţării, dovedindu-şi competitivitatea chiar în condiţiile concurenţei puternicei firme internaţionale Pioneer.
Realizările în cultura porumbului din România după anul 1957 constituie o adevărată revoluţie. Dacă timp de aproape un secol (1864-1955) producţiile medii ale ţării pe grupe de cinci ani au variat în jurul a 1000 kg/ha (810-1.290), începând cu perioada 1956-1960 acestea au crescut în mod constant şi accelerat la 1.390 kg/ha în perioada 1956-1960, apoi la 1.770, 2.230, 3.350 şi 4.100 în perioada 1981-1986. Dacă până în anul 1956 sporul mediu anual a fost de numai 0,0l q/ha, în perioada extinderii şi a cultivării hibizilor dubli (1956-1975) acest spor a fost de 0,67 şi, respectiv, 0,74 q/ha, iar în perioada următoare, a extinderii şi cultivării hibrizilor simpli, mai intensivi dar cu exigenţe sporite faţă de tehnologiile de cultură, sporul de producţie a fost de l,l7 q/ha/an.

La sorgul pentru boabe, paralel cu experimentarea unui mare număr de hibrizi străini au fost iniţiate primele lucrări de ameliorare la Fundulea, finalizate prin omologarea primului hibrid românesc de sorg F 31, în 1965, iar ulterior, prin omologarea hibrizilor F 21, F 30 şi F 32, care au creat perspective de extindere a acestei culturi în România.
Incepând cu anul l98l, după înregistrarea crizei petrolului, s-au efectuat lucrări de ameliorare şi la sorgul zaharat, ca sursă de materii prime energetice şi chimizabile, şi la sorgul de mături, ca sursă de materii prime pentru celuloză şi hârtie, pentru perii şi mături casnice şi industriale. Obiectivele asupra cărora s-au focalizat lucrările de ameliorare au fost precocizarea, creşterea potenţialului de producţie şi a calităţii boabelor (conţinut ridicat în proteină, aminoacizi esenţiali şi ulei, conţinut scăzut în tanin) şi a masei verzi (conţinut ridicat în glucide şi scăzut în tanin şi acid cianhidric), ameliorarea toleranţei la salinitatea şi alcalinitatea solului, precum şi pretabilitatea pentru cultivare pe soluri nisipoase.
În această perioadă au fost înregistraţi hibrizii de sorg x Sudan: Tutova, Tinca şi Tereza, hibrizii de sorg zaharat: Roza, Doina, Prut şi, recent, Fundulea 135-ST şi soiurile Carmen (sorg zaharat) şi Siret, Denisa şi Donaris (sorg de mături).

Hibrizii Tereza (sorg x Sudan), Fundulea 135-ST (sorg zaharat) şi soiul Donaris (sorg de mături) se află în curs de extindere în producţie.
Rezultate deosebite au fost obţinute şi în ameliorarea leguminoaselor pentru boabe.

Astfel, la soia prin crearea şi omologarea soiurilor Flora şi Violeta (în 1972), Precoce 90 (în 1979), Tomis (în 1981), Danubiana (în 1983), Atlas (în 1986), s-a realizat o creştere a capacităţii de producţie de la 1.500-3.000 kg/ha la peste 5.000 kg/ha, iar a conţinutului de proteine de la 32-37% la 43,5 %. Ulterior, progresul genetic a fost continuat prin crearea soiurilor Lena şi Stil (înregistrate în 1988), Victoria (înregistrat în 1990), Columna şi Triumf (înregistrate în 1995 şi, respectiv, în 1996), Românesc ’99 (înregistrat în l999) şi, nu în ultimul rând, Daciana, ultimul soi omologat în 2006.

La fasole, prin crearea şi omologarea soiurilor F 332 şi F 416 în 1965, Progres (F 51) în 1968, Orizont în 1977, Premial în 1978, Avans în 1981, Ardeleana în 1982, Aversa în 1983, Astra în 1987, Star în 1989, Ami în 1991, Diva în 1995, Vera, în 1996, Delia, în 2003 şi Lizica, în 2005, capacitatea de producţie a crescut treptat, de la 1.300-2.400 kg/ha la peste 2.500-4.000 kg/ha.

La mazăre, soiul F 53-54 (omologat în 1962), Miral (omologat în 1972), Corina (omologat în 1981), Dora (omologat in 1989) şi Marina (omologat în 1990) au determinat o creştere a potenţialului de producţie de la 1.800-3.000 kg/ha la 3.000-5.000 kg/ha. Ulterior, soiurile de tip normal, Rodil şi Alina, înregistrate în 1994 şi 1995, şi soiurile de tip afila, Mona şi Aurora, înregistrate în l999 şi 2003, au reprezentat un nou progres în sporirea producţiei şi adaptabilităţii acestei culturi.

La floarea-soarelui, Institutul de la Fundulea a obţinut realizări de referinţă care l-au impus pe plan internaţional. Paralel cu lucrările care au condus la omologarea, în anul 1965, a soiului Record, superior în medie cu circa 7% celor mai bune soiuri sovietice, soi care a fost extins în perioada 1967-1971 pe întreaga suprafaţă semănată cu această cultură, au fost începute lucrări de creare de linii consangvinizate şi de punere la punct a metodologiei de obţinere a hibrizilor, pentru utilizarea fenomenului heterozis. Pe aceasta bază, în anul 1971 au fost omologaţi primii hibrizi de floarea-soarelui obţinuţi pe baza liniilor cu gene de androsterilitate înlănţuite cu gene marker producătoare de antocian, hibrizii Romsun 52 şi Romsun 53, care sunt, în acelaşi timp, şi primii hibrizi de acest tip obţinuţi pe plan mondial, produşi pe scară comercială.

Ulterior, pe baza cercetărilor efectuate pe plan mondial şi la noi în ţară privind androsterilitatea citoplasmatică şi restaurarea fertilităţii polenului, s-a trecut la utilizarea acestui tip de androsterilitate, mult mai eficient în producerea de seminţe hibride.
Datorită lucrărilor intense de ameliorare a liniilor consangvinizate, de introducere de gene de rezistenţă la boli şi de depistare de combinaţii cu heterozis ridicat, în perioada 1971-1990 au fost omologaţi 14 hibrizi de floarea-soarelui, printre care menţionăm, pe lângă Romsun 52 şi 53, hibrizii Florom 90 şi Florom 301, omologaţi în 1973, hibridul Sorem 80, omologat în 1976, hibrizii Fundulea 59 omologat în 1977 şi Fundulea 82 şi Florom 305, omologaţi în 1979; hibrizii Felix şi Fundulea 206, omologaţi în 1982 şi hibrizii Select şi Super (hibrid trilineal), omologaţi în 1983. În 1987 a fost omologat hibridul Turbo.
Progresul genetic realizat în ameliorarea florii-soarelui în perioada 1965-1982 a fost estimat la circa 64 kg/ha/an pentru producţia de sămânţă şi la circa 0,3 % pe an pentru conţinutul de ulei. Pe lângă acestea, s-au făcut progrese importante pentru rezistenţa la boli, stabilitatea recoltelor şi eficienţa producerii seminţelor hibride.
După anul 1990, au fost înregistraţi hibrizii Decor şi Domino (1991), Favorit (1992), Florom 249 (1996), Alex şi Rapid (1997), Romina, Justin (Fundulea 225), Performer (1998), Splendor şi Florina (Sandrina) (2000), Venus şi Top-75 (2002), Saturn (2003), Neptun şi Jupiter (2005) şi Daniel (2006), toţi creaţi la I.N.C.D.A. Fundulea, precum şi hibrizi cum sunt: Coril, Fly, Fleuret, Diabolo, Almanzor, Sellor şi mulţi alţii, creaţi în cooperare cu diferite companii private din străinătate, care reprezintă noi paşi înainte în ameliorarea producţiei şi stabilităţii acesteia.

Datorită acestor progrese, hibrizii româneşti de floarea-soarelui s-au impus nu numai în agricultura ţării noastre, ci şi pe piaţa mondială, fiind înregistraţi pentru cultivare în numeroase ţări ca Franţa, Spania, Turcia, Grecia, Italia şi China.

La inul de ulei, începând cu anul 1964, înlocuirea în cultură a soiului Deta, care a dominat mai mult de 15 ani toate zonele de cultivare a inului de ulei, s-a făcut sistematic cu tipuri noi de plantă, rezistente la principalele boli ale inului şi cu conţinut ridicat de ulei. Astfel, în anul 1964 au fost omologate soiurile ICA 32 şi ICA 44, iar în 1972, soiul Azur, soi rezistent la secetă, cultivat în Dobrogea şi sudul Câmpiei Române timp de 20 de ani. În anul 1973 a fost omolgat un nou tip de in, cu utilizare mixtă, cu producţii ridicate de sămânţă şi fibră, soiul Istru, cultivat în silvostepa Câmpiei Române. În anul 1976 a fost omologat soiul Iris, rezistent la boli, în 1977 soiul Midin, caracterizat printr-un conţinut de ulei superior tuturor soiurilor cultivate, soiul Olin, omologat în 1981, şi Adin, omologat în 1988, soiuri care au determinat o creştere treptată a producţiei de sămânţă cu circa 500 kg/ha şi a conţinutului de ulei de circa 4,5-5 unităţi procentuale, rezultând o creştere de 67% la producţia de ulei faţă de soiul anterior Deta.
În perioada următoare, un progres semnificativ au reprezentat primele soiuri româneşti cu rezistenţă genetică la fuzarioză, atât la inul de ulei, cât şi la inul de fibre. La inul de ulei a fost omologat soiul Geria, în anul 1991, iar în anul 1995 a fost înregistrat şi în Anglia, datorită rezistenţei la fuzarioză şi capacităţii ridicate a producţiei de sămânţă.
Cerinţele industriei uleiurilor pentru obţinerea de uleiuri incolore au determinat crearea de material biologic cu sămânţă galbenă, rezistent la boli şi cu capacitate mărită de producţie de sămânţă. În anul 1993 a fost omologat primul soi românesc cu sămânţă galbenă, soiul de in ulei Genţiana.

Sunt de menţionat soiurile de creaţie mai recentă, înregistrate în anii 1998-2000, caracterizate printr-un conţinut de ulei ridicat, de 47,5-49,7%, rezistenţă bună la cădere, secetă, arşiţă şi fuzarioză şi cu un potenţial de producţie cuprins între 1,6 şi 2,4 t/ha: Oliana, Florinda (1999) şi Iunia'96 (2000).
În anul 1993-1994 au fost înregistrate soiurile cu sămânţă castanie, Raluca şi Iulia, în 1998 soiurile Lirina şi Floriana, în anul 1998, Alexin şi Janina, în anul 1999, Fluin în 2000 şi Cristina în anul 2003, soiuri cu rezistenţă pronunţată la secetă şi fuzarioză şi cu un potenţial de producţie de sămânţă cuprins între 1,6 şi 2,4 t/ha şi conţinut de ulei cuprins între 43,5 şi 46,7 unităţi procentuale. Soiul Lirina, datorită rezistenţei la boli şi capacităţii ridicate a producţiei de sămânţă, a fost înregistrat în anul 1997 în Germania.

La inul pentru fibră, faţă de primul soi românesc ICA 6/49, omologat în 1961, soiul Emilin (omologat în 1980) a realizat sporuri de 2200-2500 kg/ha tulpini şi un conţinut de fibre mai mare cu 1-2,5 unităţi procentuale. Ulterior, progresul a continuat prin crearea şi înregistrarea soiului Rolin, caracterizat prin rezistenţă genetică la fuzarioză, înregistrat în 1992.
În perioada următoare, 1995-2001, tot în cadrul colectivului de ameliorare a inului de la I.N.C.D.A. Fundulea au fost create soiuri de in de fibre rezistente la boli, cu conţinut de fibre cuprins între 22 şi 25%: Ina şi Daniela, înregistrate în 1996, soiul Adria, înregistrat în 1998 şi Nineta, înregistrat în anul 2001.

Rezultate remarcabile s-au obţinut şi în ameliorarea plantelor furajere, domeniu care a cuprins 13 specii şi care s-a concretizat prin crearea şi omologarea a 60 de soiuri (20 de lucernă, 8 de golomăţ, 6 de raigras aristat, 4 de raigras hibrid, 2 de raigras peren, 3 de păiuş înalt, 5 de iarbă de Sudan, 2 de sparcetă, 1 de obsigă nearistată, 6 de mei, 2 de mazăre fuajeră şi 1 de trifoi de Alexandria).
Cele mai importante rezultate s-au înregistrat la lucernă, specie la care s-au parcurs mai multe etape, şi anume:
- etapa I, în care a fost creat primul soi de lucernă, Fundulea 652, omologat în anul 1962, soi care producea cu 20-25% mai mult decât populaţiile locale. A fost urmat de soiul Luxin (1973), soi caracterizat prin producţie bună de furaj la vremea respectivă, dar cu o mare sensibilitate la veştejirea fuzariană (Fusarium oxysporum);
- etapa a doua, de creare a soiurilor cu producţie ridicată de furaj şi sămânţă (Luteţia, 1981);
- etapa a treia, de creare a soiurilor care, pe lângă producţia ridicată de furaj şi sămânţă, s-au caracterizat şi printr-o rezistenţă sporită la veştejirea fuzariană şi o bună perenitate (Gloria, 1982; Triumf, 1986; Adonis, 1987).
- etapa a patra de creare a soiurilor cu însuşiri de calitate superioare şi cu producţie ridicată de furaj şi sămânţă şi rezistenţă foarte bună la boli (Selena, 1991; Topaz (Opal), 1994; Sigma, 1995; Magnat, 1996).
- etapa a cincea (1995 - prezent), în care principalul obiectiv a fost creşterea valorii nutritive a furajului, perioadă în care au fost create 8 soiuri (Granat şi Satelit, 1998; Dana (Daniela), 2000; Alina, 2001; Dorina (Dorinela) şi Mădălina, 2002; Sandra, 2003; Cosmina, 2004 şi, recent, în 2006, Adin şi Carina). Aceste soiuri au realizat la Fundulea producţii de peste 17.000 unităţi nutritive carne în condiţiile tehnologiei intensive (semănat toamna şi irigat) şi cca 12.000-14.000 unităţi nutritive carne în condiţii de neirigare.

Rezultate notabile s-au obţinut şi în ameliorarea raigrasului aristat (6 soiuri: Raiar, 1977; Tetraiar, 1981; Arina,1987; Anca (Ancuţa), 1993; Venus, 1996 şi Iulia (Iuliana), 1998) şi ameliorarea raigrasului hibrid, specie la care s-au creat primii hibrizi interspecifici în ţara noastră prin hibridarea raigrasului aristat (Lolium multiflorum Lam.) cu raigrasul peren (Lolium perenne L.), la care au fost omologate soiurile: Luky (1991), Zefir (1996), Florin (1998) şi Cătălin (2004), genotipuri care combină de la cele două specii parentale însuşiri favorabile, determinând astfel creşterea producţiei şi calităţii acesteia şi care, ca şi soiurile de raigras aristat, oferă un furaj foarte timpuriu primăvara şi, în plus, intră în componenţa amestecurilor intensive cu lucernă şi golomăţ.
La golomăţ, după crearea primelor soiurilor româneşti, Gorom şi Goliat (1975), lucrările au avut drept obiectiv crearea de soiuri competitive în amestecurile cu lucernă şi s-au concretizat prin omologarea a 6 soiuri: Olimp (1987), Ovidiu (1994), Daniel (1998), Claudiu şi Traian (1999) şi Adrian (Marius) (2002).
Sparceta, raigrasul peren, obsiga nearistată şi păiuşul înalt, specii la care s-au creat la Fundulea primele soiuri, au fost treptat transferate în centre de ameliorare cu condiţii climatice mai bune, în concordanţă cu cerinţele biologice ale acestor specii.
Dintre speciile de plante furajere anuale menţionăm rezultatele obţinute la iarba de Sudan, la care au fost obţinute 5 soiuri (Sirius, 1987; Sonet, 1993; Tudor, 2000; Sorin, 2001 şi Sabin, 2003), genotipuri cu producţii ridicate de furaj şi conţinut scăzut în acid cianhidric şi 6 soiuri de mei (Minerva, 1987; Mărgărit, 1989; Marte, 1992; Matador, 1994, Mirel, 1999 şi Marius, 2001) cu perioadă scurtă de vegetaţie, care realizează o producţie de 3.000-4.500 kg boabe/ha.
În ceea ce priveşte metodele de ameliorare, la speciile autogame, soiurile au fost create prin hibridare şi selecţie individuală repetată, iar la speciile alogame, prin valorificarea capacităţii combinative generale a liniilor şi clonelor (metoda polycross), în soiuri sintetice.
Ca efect direct al lucrărilor de colectare şi prezervare a surselor de germoplasmă, desfăşurate de-a lungul timpului, dar mai ales a celor de creare de noi structuri genetice, materializate în linii şi hibrizi experimentali, dar şi în soiuri şi hibrizi comerciali, patrimoniul genetic vegetal actual al I.N.C.D.A. Fundulea este considerabil.

Colecţii de plante (patrimoniul genetic vegetal)

Nr. crt.	Specia	Număr soiuri, linii, hibrizi, populaţii
1	Grâu comun	15.977
2	Grâu durum	1.729
3	Triticale	9.025
4	Orz	11.259
5	Orez	10.151
6	Mazăre	2.165
7	Soia	4.397
8	Fasole	3.173
10	Porumb	35.450
11	Sorg	13.620
12	Floarea-soarelui	3.407
13	In (pentru ulei şi pentru fibre )	2.948
14	Lucernă	950
15	Iarbă de Sudan	50
16	Golomăţ	150
17	Raigras	250
18	Mei	200
19	Surse de germoplasmă pentru transfer interspecific şi intergeneric de gene sau de utilitate pentru lucrări de biotehnologie şi studii genetice (nr. genotipuri din specii sălbatice înrudite cu speciile cultivate, linii monosomice, linii de substituţie etc.)	528
	TOTAL	115.429

Cercetările de genetică a plantelor agricole au cunoscut şi ele un reviriment odată cu renunţarea la dogmele impuse de Şcoala lui Lîsenko. În cea mai mare parte, aceste cercetări s-au dezvoltat în strânsă legătură cu lucrările de ameliorare a plantelor, răspunzând necesităţilor de fundamentare ştiinţifică a acestora.
Rezultate importante au fost obţinute în identificarea de noi gene sau surse de gene utile pentru ameliorarea plantelor, în unele cazuri fiind vorba de priorităţi pe plan mondial. Astfel, a fost identificată, la floarea-soarelui, gena Pl 1, prima genă semnalată în literatura de specialitate pentru rezistenţa la mană (Plasmopara helianthi), iar ulterior o altă genă de rezistenţă Pl 5, diferită de celelalte gene cunoscute. Au fost descrise surse noi de gene pentru rezistenţa la fuzarioza spicelor şi la alte boli ale grâului sau pentru rezistenţa la Sclerotinia, la floarea-soarelui, şi s-a studiat controlul genetic al rezistenţei la unele boli importante ca helmintosporioza sau fuzarioza la porumb, fuzarioza inului etc.
A fost creată şi descrisă o linie de grâu, F 26-70, cu conţinut de proteine foarte ridicat, controlat de un sistem genetic diferit de cel prezent la sursele cunoscute anterior pe plan mondial. De asemenea, o noutate o reprezintă sursa de gene pentru coleoptil lung la grâu, Sincron (F 487H1-1), care este una din puţinele excepţii identificate pe plan mondial de la corelaţia pozitivă existentă între talia plantelor şi lungimea coleoptilului.
Importante contribuţii, recunoscute pe plan mondial, le-au reprezentat şiidentificarea primelor forme cultivate de floarea-soarelui care conţin gene dominante pentru restaurarea fertilităţii polenului, precum şi identificarea unei noi surse de androsterilitate citoplasmatică la floarea-soarelui, „Fundulea 1”, de o deosebită stabilitate fenotipică. Anterior, un studiu sistematic condusese la descrierea a 5 gene nealelice implicate în controlul androsterilităţii nucleare şi a unor înlănţuiri între acestea şi diferite gene marker. .
Detectarea unisexualităţii femele, cu ereditate citoplasmatică, la ricin, reprezintă o altă contribuţie a geneticii româneşti, cu implicaţii potenţiale deosebite în creşterea producţiei acestei plante oleaginoase, prin utilizarea heterozisului.
Atenţia genetiştilor a fost îndreptată şi în această perioadă în direcţia creşterii variabilităţii genetice disponibile programelor de ameliorare a principalelor plante de cultură, prin utilizarea hibridărilor îndepărtate cu specii sau genuri înrudite, şi crearea de stocuri genetice pentru introgresia de gene valoroase. Alături de hibridările interspecifice şi intergenerice efectuate la grâu, trebuie menţionate primele încercări de hibridări îndepărtate înregistrate în ţara noastră la orz, triticale şi fasole, dar şi hibridări complexe sau multiple intraspecifice pentru crearea de hibrizi complecşi şi composite la materialul iniţial de ameliorare prin selecţie recurentă la porumb.
Un pas important în dezvoltarea cercetărilor de citogenetică în ţara noastră l-a reprezentat programul de lucrări în domeniul aneuploidiei la grâu, încadrat unei cooperări europene în acest domeniu. Ca un prim rezultat, trebuie menţionată obţinerea seturilor complete de linii monosomice la soiurile Favorit şi Bezostaia 1, care a permis trecerea la o etapă nouă în creşterea variabilităţii genetice prin manipulări intraspecifice şi interspecifice de cromozomi, segmente de cromozomi sau gene.

Numeroase au fost cercetările privind explorarea posibilităţilor de creştere a variabilităţii genetice prin mutageneză la grâu, orz, orez, fasole, soia, mazăre etc. Unele dintre rezultatele obţinute au avut implicaţii directe în crearea de soiuri noi la orez, mazăre, fasole etc.
Au fost dezvoltate cercetări pentru elucidarea mecanismelor genetice complexe, care controlează manifestarea unor caractere importante pentru ameliorare. Printre acestea, un loc important l-au ocupat cercetările de genetică a unor caractere legate de capacitatea de producţie la grâu, orz, soia şi in. S-au facut progrese în înţelegerea controlului genetic al altor caractere importante cum sunt: conţinutul de proteine la grâu, conţinutul şi calitatea proteinei la porumb, calitatea uleiului la in, calitatea tehnologică a orzoaicei pentru bere, rezistenţa la cădere la porumb şi floarea-soarelui, rezistenţa la secetă şi arşită, la Ostrinia, Fusarium şi Helminthosporium, la porumb.
O atenţie deosebită s-a acordat problemelor complexe ale interacţiunii genotip- mediu, cercetările conducând la propunerea unor abordări noi în analiza acestor interacţiuni.
Strâns legate de nevoile lucrărilor de ameliorare au fost cercetările privind perfecţionarea diferitelor aspecte ale metodologiei de ameliorare, ereditatea diferitelor însuşiri la majoritatea plantelor supuse ameliorării genetice. Între acestea pot fi menţionate cercetările asupra heterozisului, respectiv consangvinizării şi a capacităţii de combinare la porumb, floarea-soarelui, lucernă, grâu etc. Au fost efectuate cercetări asupra efectelor selecţiei recurente la porumb şi au fost propuse modalităţi noi pentru alegerea genitorilor în ameliorarea grâului şi porumbului.
Posibilităţi de accelerare a progresului genetic în ameliorarea inului au fost deschise de cercetările privind utilizarea poliembrioniei în crearea materialului de preameliorare. Pentru creşterea eficienţei selecţiei, au fost iniţiate cercetări pentru identificarea de markeri biochimici şi moleculari, obţinându-se primele rezultate la grâu, porumb, floarea-soarelui, folosirea unor markeri moleculari noi pentru sporirea frecvenţei apariţiei şi identificării monoploizilor la porumb.

Pe aceeaşi linie a modernizării metodicii de ameliorare se înscriu şi cercetările efectuate pentru implementarea metodelor biotehnologice în lucrările de creare de noi genotipuri. Pentru accelerarea lucrărilor de creare de noi soiuri la grâul comun, durum şi triticale, prin obţinerea de linii dublu-haploide complet homozigote, s-a folosit cu succes sistemul biotehnologic „Zea” (hibridarea grâu x porumb), iar la orz, sistemul „bulbosum”.

Au fost obţinute rezultate în domeniul culturii calusului şi regenerării in vitro la cereale, graminee furajere şi floarea-soarelui. De asemenea, s-au iniţiat lucrări de utilizare a androgenezei in vitro la orez, grâu şi triticale sau a ginogenezei la floarea-soarelui, metode care deschid perspective de accelerare a progresului genetic prin homozigotare rapidă a genotipurilor rezultate din încrucişări.

Institutul de la Fundulea a fost, de la începuturi, un promotor activ al folosirii celor mai noi concepţii şi metode de lucru din domeniul cercetărilor de genetică, precum şi al tehnicilor experimentale şi de prelucrare statistică a datelor. De aceea, a constituit un mediu favoabil pentru elaborarea unor studii complexe şi aprofundate în cadrul doctoranturii. Numai în domeniul geneticii şi ameliorării porumbului au fost prezentate şi foarte bine apreciate 16 teze de doctorat.
Pentru valorificarea în producţie a potenţialului genetic al soiurilor şi hibrizilor cu însuşiri intensive erau necesare alte condiţii: elaborarea unor tehnologii intensive de cultură, adecvate deopotrivă noului material biologic şi, pe de altă parte, condiţiilor pedoclimatice din România, precum şi extinderea soiurilor, hibrizilor şi tehnologiilor pe întreaga suprafaţă cultivată. Elaborarea tehnologiilor intensive de cultură a revenit integral noului Institut, în vreme ce extensia rezultatelor, numai parţial, aceasta fiind, de fapt, sarcina instituţiilor de conducere a agriculturii, care foloseau, evident, expertiza specialiştilor din cercetare.